— 112, Bistrița. Ce urgență aveți?

La început nu s-a auzit nimic. Niciun cuvânt. Doar respirație. Subțire, ruptă, ca și cum cineva încerca din toate puterile să nu fie auzit. Oana nu s-a grăbit. Lucra de opt ani la dispecerat și învățase că uneori tăcerea spune mai mult decât panica. „Alo”, a spus ea încet. „Sunt aici.”

Un șoaptă a trecut prin receptor, atât de slabă încât aproape s-a pierdut în fâșâitul liniei. „Mă cheamă Ilinca.” „Bine, Ilinca. Eu sunt Oana. Rămân cu tine.” A urmat o pauză. Respirația fetiței s-a auzit iar, mai tremurată. „A zis că în seara asta n-am nevoie de pijamale.”

Cuvintele au căzut greu în pieptul Oanei. Nu erau strigate. Nu erau dramatice. Tocmai de aceea sunau atât de greșit. Oana și-a îndreptat spatele în scaun și a făcut semn colegului de lângă ea. „Bine, Ilinca”, a spus ea cu aceeași voce moale. „Cine a zis asta?”

— Prietenul mamei. Radu.
— Ești singură cu Radu acum?
— Da.
— Mama ta unde este?
— La schimbul de noapte. La depozit. Vine dimineață.

Oana a notat repede. Bloc. Cartier Subcetate. Fetiță minoră. Ușă încuiată. „Ilinca, ești într-un loc unde Radu nu te poate auzi?” „Sunt în dulap”, a șoptit ea. „Stau foarte, foarte încet.” „Faci exact ce trebuie.” Acele cuvinte au părut să o liniștească puțin.

— S-a supărat când am cerut pijamalele mele cu norișori, a continuat fetița. A zis că nu-mi trebuie. Apoi mi-a schimbat patul.
Oana a simțit cum i se strânge mâna pe pix. „Cum l-a schimbat?” „Nu știu. Nu mai e patul meu.” „Ilinca, Radu te-a lovit?” „Nu”, a spus repede fetița. „But mi-a încuiat ușa.” Oana a închis ochii o jumătate de secundă. „Ușa camerei tale?” „Da.” „Pe dinafară?” „Da.”