Part 2

Furtuna se intensificase, iar vântul îmi biciuia fața. Cădeam și mă ridicam, fiecare pas fiind o luptă. Mă gândeam la micuțul din brațele mele. Abia se născuse și deja fusese martor la tot acest haos emoțional.

„Dacă voi supraviețui acestei nopți, voi lupta pentru tine, micuțule”, mi-am promis. Instinctul de a proteja și de a lupta mă învăluia în fiecare secundă. Dar gândul că l-am pierdut pe Kevin, că nu mai putea fi bărbatul de care aveam nevoie, mă făcea să mă simt ca o fantomă pierdută, plimbându-se printr-o lume rece.

Am străbătut câțiva metri, dar apoi m-am oprit. Niște lumini palide pâlpâiau în depărtare. Eram într-un sat uitat, iar speranța revine ca un fulg de zăpadă în cădere. M-am gândit că poate cineva acolo îmi va oferi adăpost.

Dar cand am ajuns la prima casă, am descoperit că era pustie, feroneria ruginită suspina sub greutatea ninsorii. M-am simțit pierdută din nou. Vocea lui Kevin răsuna în capul meu: „Ești singură. Te vei descurca doar tu.” Dar eu nu voiam să fiu singură. Voiai doar să-l am alături pe bărbatul care îmi promisese că va fi mereu lângă mine.

M-am rezemat de un zid rece, gândindu-mă că poate am încă o ultimă opțiune: să înfrunt adevărul. Trebuia să-mi văd bărbatul așa cum era, cu vulnerabilitățile și fricile lui. Existau atâtea între noi care nu fusese spus, astfel că m-am hotărât să-mi valorific puțina energie păstrată și să mă întorc.

Drumul de întoarcere era mai greu decât credeam. Zăpada mi se înfășura în jurul gleznelor, iar respirația îmi devenea din ce în ce mai greoaie. Îmi părea că lumea se întunecă în jurul meu, umplându-se de ecoul izbucnirilor lui Kevin.

Dar apoi, o ușă s-a deschis în fața mea. O statură familiară m-a întâmpinat cu un chip îngrijorat. Era bunica lui Kevin, o femeie de o delicatețe rară. „Vino aici, dragă, ești în siguranță acum”, a spus ea, deschizându-mi brațele cu blândețe.

Am intrat înăuntru, iar căldura m-a cuprins ca un cocon. Voce de copil plângând m-a făcut să-mi amintesc de bebelușul pe care-l lăsasem afară. „Unde este?” am întrebat cu o panică strânsă în gât.

„E aici, să nu-ți faci griji”, a spus bunica, iar eu am simțit cum inima îmi leapădă o piatră grea. Dar era o ușă deschisă spre ușurința mea? Sau o capcană?

Trebuia să aflu.