Part 2

În dimineața aceea, în care soția mea era plecată la cumpărături, eu și Sofia am decis să facem o plimbare în parc. Max ne-a însoțit, iar eu mi-am dorit să râd din nou, să mă bucur de simpla prezență a câinelui nostru. Mi-am amintit de toate clipele frumoase împărtășite cu el: alergatul după mingea de tenis, săritura în apă, momentele în care îmi așeza capul pe picioare, ca și cum ar fi fost protecția mea.

„Tati, Max e cel mai bun prieten!” mi-a spus Sofia, iar inima mi s-a umplut de căldură. Glumele noastre au dat viață parcului, dar undeva în adâncul sufletului meu se încuia o frică: ce se va întâmpla dacă Biancă va mai insista? Ce se va întâmpla dacă va face un gest disperat?

Plimbarea s-a încheiat cu un moment de liniște. Eram așezați pe o bancă, iar Sofia îl mângâia pe Max. „Te iubesc, Max”, i-a spus ea cu sinceritate, iar câinele a răspuns printr-un zgomot de mulțumire. „Și eu te iubesc, micuța mea! Dar trebuie să fim vigilenți. Un pas greșit poate aduce suferință,” am răspuns, dar am realizat că vorbele mele nu aveau sens pe un ton atât de haotic.

Când am ajuns acasă, am găsit-o pe Bianca așezată pe fotoliu, discutând cu Elena. Am simțit că atmosfera se schimbă, iar inima îmi bătea mai repede. „Am vorbit pe larg despre Max”, a început ea, iar eu am simțit cum mâncarea mi s-a oprit în esofag.

„Trebuie să-l ducem departe. E mai bine așa.” Răspunsul ei era cert, dar eu eram prins între ceea ce știu și ceea ce cred.

„Sunt momente, Bianca, în care trebuie să fim raționali.” Le-am spus, dar de fiecare dată simțeam că ceva mă trăsnește. Am decis să o provocăm, să înțelegem care era adevărul.

A doua zi, am mers la zilele de adopție a câinilor și am observat zeci de animale căutând o familie. Printre ele, am văzut câțiva câini cu ochii triști care aduceau aminte de Max. Am realizat că nu voiam să fac ca Max să sufere. Am avut o discuție dură cu Elena. „Vrem să riscăm fericirea Sofiei? Trebuie să ne întreptăm bine, iar Max este puțin o parte din noi.”

În următoarele zile, m-am tot gândit la comportamentul Biancăi. Am hotărât să-i fac o vizită neanunțată. Poate că un mic dialog ar fi putut schimba lucrurile. Aș vrea să aflu despre temerile ei profunde.

În momentul în care am ajuns, am găsit-o vorbind cu un grup de prieteni: tot ce spuneau despre câini era negativ. „Nu mai înțeleg. De ce să mă tem de un câine care dă dovadă de iubire și loialitate?”, m-am întrebat.

Dar când am ieșit, fetele începuseră să mă privească ciudat, iar eu nu țineam pasul. „Mi-aș dori să vorbesc cu tine. Te rog.” am zis, simțind necesitatea de a înțelege mai bine. „De ce crezi că Max este periculos?”

Răspunsul ei a fost simplu: „Am citit multe articole despre incidentele cu câini. Nu vreau să riscă nici măcar o secundă.”

M-am întrebat și eu despre siguranța Sofiei, dar, totodată, simțeam că durerea de a-l pierde pe Max devenea insuportabilă. Ce se va întâmpla dacă luam o decizie greșită?

Privind cum se desfășura discuția, m-am simțit din ce în ce mai pierdut, iar cuvintele mi se învârteau în minte. „Trebuie să găsesc o soluție, altfel, totul se va nărui.”

Buimăcit, am luat calea spre casă. Gândurile mi-au fost ternilor și am decis să îmbătrânesc cu Max, până în ziua în care am realizat adevărul meu. Avenida și parculețul deveneau acum locuri ale reîntoarcerii, dar sentimentul de neliniște continua să mă urmărească chiar și-n cele mai frumoase momente cu Max.

Părea că ceva urma să se întâmple. Voiam o formă de fericire și credința că Max ne va apăra.

Totul s-a schimbat, când o lovitură a soartei avea să ne transforme viețile pentru totdeauna.