Parte 2

Timpul a trecut, iar zilele în azil s-au transformat într-o rutină monotonă. Mă trezeam, luam micul dejun, vorbeam cu celelalte bătrâne și, apoi, mă așezam să citesc. Însă gândul la Andrei mă bântuia. Ce s-o fi întâmplat cu el? Își va aminti de mine? De fiecare dată când auzeam pași pe coridor, inima îmi bătea mai repede.

După o lună, am primit o vizită neașteptată. O femeie tânără, cu un zâmbet blând și ochi căprui, a intrat în cameră. "Bună, sunt Ana, prietena lui Andrei," mi-a spus ea, cu o voce caldă. "A venit la mine și mi-a povestit despre dumneavoastră. Mi-a spus că sunteți foarte importantă pentru el."

Încercam să îmi ascund emoția, dar nu mă puteam abține. "A plecat fără să spună măcar un cuvânt. Credeam că mă iubește," am răspuns, cu o voce sufocată de lacrimi. Ana m-a ascultat cu atenție, apoi a început să-mi povestească despre problemele pe care le-a întâmpinat Andrei.

Se pare că el era într-o situație financiară critică, dar nu-mi spusese despre asta pentru că nu dorea să mă îngrijoreze. Ana a explicat cum a ajutat-o pe Andrei să depășească dificultățile, iar eu am avut un sentiment ciudat de regret și tristețe că nu am fost alături de el când avea mai multă nevoie.

În acea seară, am avut un vis. Erau vremuri mai bune. Andrei era mic, iar eu îl țineam de mână în parc. Îi povesteam despre fluturi și despre cum să zboare spre soare. M-am trezit cu un zâmbet pe buze, dar realitatea m-a lovit repede. Azilul era același.

După câteva zile, Ana a revenit la mine, cu o veste neașteptată. "Andrei vrea să te viziteze, dar își face griji că ești supărată pe el," a spus ea, citind, probabil, tristețea din ochii mei.

Aminteam de biletul de 50 de dolari și de mesajul pe care l-am scris pe el. A fost o alegere grea să-l las pe Andrei să plece, dar acum simțeam că a sosit timpul să-i ofer o nouă șansă. Când Andrei s-a întors, inima mea era plină de frică și speranță.

Odată intrat în cameră, s-a uitat în ochii mei ca și cum ar fi căutat ceva. Eu eram fericită, dar și supărată. "Bunică, îmi pare sincer rău. Am fost prost și egoist. Nu am vrut să te doare."

Am simțit o căldură în suflet atunci când și-a îmbrățișat mâinile mele. "Te-am iubit întotdeauna, Andrei. Dar nu trebuia să mă lași în urmă," am spus.

El s-a așezat lângă mine și a început să povestească despre tot ce îi întâmplase. Îi ascultam vocea și îmi dădeam seama cât de mult își dorea să se schimbe. A povestit despre necazurile sale financiare, despre cum a fost aproape de faliment.

Dar atunci când a menționat biletul de 50 de dolari, privirea lui s-a schimbat. "Ceea ce ai scris acolo m-a făcut să realizez cât de mult contează familia," a spus el, emoționat.

Cuvintele acestea m-au înduplecat. Cât de mult și-ar fi dorit să fi înțeles asta mai devreme.

Între noi a început o discuție profundă, așa că am decis să-i povestesc despre momentele în care l-am crescut. Îi aminteam cum am strâns ban cu ban ca să-i cumpăr o bicicletă, sau cum, într-o iarnă grea, am adunat lemne pentru a ne putea încălzi.

I-am adus aminte și de cum am mers împreună la mare pentru prima dată. Era atât de tânăr, cu zâmbetul acela inocent pe față. Ne uitam la valuri și la cum soarele se scufunda în mare.

Însă acele amintiri îi stârneau dorința de a se schimba. "Bunică, de acum înainte, voi face tot ce pot să te fac fericită. Nu te voi mai lăsa singură," a promis el.

Dar… o întorsătură neașteptată a venit când am descoperit un secret. Andrei despre care nu știam nimic, și care putea să ne schimbe viețile pentru totdeauna.