Part 2

Timpul a trecut lent în spital, iar zilele se transformau în săptămâni. Rămâneam aproape de gemenele mele, dar fiecare privire în incubator era o bătălie.
Vara se apropia cu pași grăbiți, și eu îmi împărtășeam disprețul față de soarta mea cu fiecare clipă. Oricine își dădea seama că o mamă ar trebui să fie lângă copiii ei, dar eu mă simțeam din ce în ce mai doar pentru că eu eram toată.

Andrei continua să-mi trimite mesaje, dar eu nu îi răspundeam. Voceea lui m-a rănit prea mult, iar eu încercam să devin marea stâncă pe care gemenele mele se puteau sprijini. La fiecare naștere a unei alte mame din salonul de maternitate, inima mea se strângea. Oare și eu voi avea parte de acea bucurie pură?

Într-o seară, când lumina se strecura pe feronerie și umbrele dansau pe pereți, am început să simt o stare de panică. Gemenele mele erau mai tulburate decât de obicei. Vesele și nebune, adesea simțeam că sunt o parte din ele, iar acum mă întrebam dacă erau supărate din cauza absenței mele. Mi-am îndreptat atenția spre ele, lăsând temerile deoparte.

„Voi fi mereu lângă voi”, am murmurat, strângându-le mânuțele calde.

După o cercetare asiduă, am descoperit că amanta lui Andrei, o fată pe nume Raluca, era, la rândul său, o mămică tânără în devenire. Vestea m-a dat peste cap; inima mi-a sărit un băt și am simțit cum realitatea mă copleșește.

Așa că, în dimineața următoare, am decis să merg la biroul de avocatură. M-am simțit oarecum puternică. Războiul care se ducea în sufletul meu era o bătălie pe care trebuia s-o câștigăm. Spitalul devenise puțin mai mult decât un refugiu pentru gemenele mele, dar am simțit că am nevoie de toate forțele mele să lupt pentru viitorul nostru.

„Era ceva ce trebuia făcut”, am spus avocatei mele, cu voință.

„Ai nevoie de putere. Aceasta este o bătălie care nu se câștigă ușor”, mi-a răspuns ea într-un ton calm.

Totuși, în momentele alea, am realizat că forța nu vine dintotdeauna din afară; uneori, trebuie să găsim lumina dinăuntru.

Dar gândul la Raluca și la Andrei era ca o umbră neagră, mereu pe urmele mele. Erau momente în care se părea că fiecare respirație pe care o luam îmi mărea durerea, iar eu mă simțeam prinsă între frici.

După câteva zile de meditație, am realizat că gemenele mele au nevoie de o mamă întreagă, nu doar de una zdrobită. Într-o dimineață, am decis să-mi reconsider rutina. Am început să scriu, punându-mi stările de spirit pe foaie. Dacă nu-mi pare rău, măcar fetele mele vor avea literatură.

Azi, în sfârșit, am ajuns să mă uit în ochii gemenelor mele, și m-am întrebat de câte ori va trebui să-mi revin la realitate. De câte ori voi mai suporta tristețea și ce va trebui să dovedesc?

Am decis să îmi continui drumul, dar înainte să plec s-a întâmplat ceva neașteptat. Raluca a intrat în salon, zâmbind cu gura până la urechi. „Urmașii noștri se vor înțelege. Cele două fetițe ale tale chiar au nevoie de o mamă care să fie prezentă!”

Dar ceea ce spunea nu conta; inima mea a murmurcat un reflex înflăcărat, iar mintea mi-a dat o fugă copleșitoare. Ce să-i răspund?

„Aici nu este loc pentru cineva care crede că mă va convinge cu zâmbetul tău.” Mi-am ținut privirea aspră pe față, dar în interior simțeam cum o mare de furie fierbea.

Ea s-a așezat în fața mea, ciudat de stăpână. „Nu ți-ai dat seama? Ți-am adus un cadou.”

Sofia, una dintre fetițe, a început să plângă.

Acela a fost momentul în care inima mi s-a frânt. Oare chiar voi putea să transform durerea mea în putere?

Am ieșit din salon fără să mă întorc, lăsând-o pe Raluca să zâmbească în spatele meu. Încrederea în mine era o mâncărime care s-a amplificat la fiecare pas făcut…