Part 2

Cele câteva ore de așteptare au fost o eternitate. Hayalipă, medicul a intrat, îmbrăcat în halat alb, strălucitor, cu o atitudine fermă și profesională. M-a privit în ochi și am simțit că se află pe cale de a-mi spune ceea ce nu voiam să aud. „Andreea, suntem pregătiți să începem, dar trebuie să știți că există riscuri. În unele cazuri, trupul respinge organul donat.”

M-am uitat fix la el. „Riscuri?” am întrebat, sunând disperată. Gândul că Mihai ar putea să nu supraviețuiască mă înspăimântă, dar mai mult de atât, perspectiva de a fi eu cea care, deși contribuind la salvarea lui, l-ar putea, în cele din urmă, condamna pentru totdeauna.

„Asta e adevărul,” a spus doctorul, iar eu am simțit cum toată căldura din cameră s-a evaporat. Cu toate acestea, am simțit că trebuie să continui. Mihai a avut întotdeauna puterea de a mă face să cred că orice obstacol poate fi depășit.

După ce am semnat toate documentele, am intrat în sala de operație. Mirosul antiseptic era un amestec de razboi si curaj, iar echipamentele erau gata să devină parte din lupta mea. Când anestezia a început să își facă efectul, am zdrobit întreaga nedumerire și frica, spunându-mi că în această clipă mă aflu exact acolo unde sunt destinată să fiu, în căutarea unui miracol.

Un fel de întuneric mă învăluise, dar am simțit o iluminare atât de puternică. În acea plimbare pe tărâmul inconștientului, am început să revăd momente din viața noastră. Am văzut zile întregi petrecute împreună, râsete, lacrimi și promisiuni de neuitat. Am simțit din nou căldura brațelor lui Mihai și am știut că atâta timp cât am dragoste, nu voi ceda.

Când lumina a apărut din nou, mă aflam pe un pat de spital, înconjurată de fețe îngrijorate, dar zâmbitoare. Oana era acolo, iar doctorul a intrat să-mi comunice vestea. „Operația a fost un succes,” a spus el, iar eu am simțit o undă de ușurare străbătându-mi corpul.

„Sunt bine?” am întrebat, uimită de propria-mi timiditate.

„Da, dar așteptați puțin. Așteptăm ca Mihai să se trezească,” a zis doctorul cu un zâmbet.

Dar odată cu vestea bună, a apărut și o umbră de neliniște. „Și dacă nu se trezește? Dacă la el nu merge?” mi-am spus în gând. M-am simțit pierdută, cu toate emoțiile încolăcite.

Trecuseră câteva ore, iar eu zăceam pe pat, dându-mi seama că Mihai nu era lângă mine. Când medicii îi explicau mamei că Mihai avea nevoie de timp pentru a se adapta, am înțeles că începusem să caut un răspuns la o întrebare la care încă nu aveam răspuns: „Oare am făcut ceea ce trebuie pentru el?”.

În acele momente de nesiguranță, am simțit furia crescând în sufletul meu. Am avut senzația că destinul meu și al lui Mihai erau interconectate, iar eu eram singura care putea să-i ofere o nouă dimensiune. De fiecare dată când am simțit o durere în inima mea, am șoptit numele lui, făcându-l să devină mantra mea.

În cele din urmă, am aflat că el s-a trezit, dar ceea ce am văzut mi-a frânt inima: Mihai era acolo, dar nu mai era el. Privea în gol, iar ochii lui nu mai păstrau aceeași strălucire. În acel moment, am realizat că ceea ce mă îngrijorează nu era doar trupul lui, ci și sufletul lui.

„Mihai?” am soptit, așteptând o reacție, dar nu am primit ce am dorit. Durerea mea a crescut. „Te rog, întoarce-te la mine. Am nevoie de tine.”

Medicul a venit să inspecteze starea lui. Am așteptat nervoasă, frica mâncându-mă pe dinăuntru. Toată suferința noastră părea din nou să revină în prim-plan, iar eu mă simțeam copleșită de emoții.