Part 2

Am aicurâci o primăvară eternă. În fiecare dimineață, mă trezeam cu zâmbetul pe buze la gândul bebelușului, dar, pe fondul acestei fericiri, amenințarea neliniștii răsuna puternic. Cu toate că alăptam, schimbam scutece și alergam prin casă să îl calmez, un gând nu-mi dădea pace: de ce nu mă suna Andreea?

Așa am început să îi sun pe toți prietenii ei. Voiam să aflu dacă cineva știa ce s-a întâmplat. Am sunat-o pe Ilinca, cea mai bună prietenă a ei. "Ilinca, ești acasă? Ai vorbit cu Andreea?" Cu voce tremurândă, prietena îmi spuse că nu a mai auzit de ea. Dilema mea se adâncea și mai mult. Poate că Andreea se ascundea de mine? Poate că nu putea să mă privească în ochi?

Cu fiecare zi care trecea, frica se transforma în disperare. Mi-am dat seama că Andreea ar fi putut să se afle în dificultăți. Poate că avea probleme financiare, sau poate că nu se simțea pregătită pentru a deveni mamă, așa cum și eu nu fusesem pregătită pentru a o crește. În apărarea ei, porneam să caut răspunsuri. Universul acesta atât de mare putea dăinui doar cu ajutorul meu. În acel punct, orice moment dedicat bebelușului părea o distragere.

Așa că am decis să ies pe ușă. Îmbrăcată în hainele mele cotidiene, am pornit pe străzile binecunoscute ale orașului. Mă simțeam ca o războinică în căutarea răspunsurilor. Aerul era înmiresmat de florile de primăvară, însă frica de necunoscut mă apăsa greu pe umeri. Dintr-o dată, bebelușul a început să plângă, iar eu l-am înfășurat printre brațele mele. "Îmi pare rău, scumpete, dar trebuie să fac asta."

Am mers la fiecare local pe care știa Andreea că-l frecventează. Am vorbit cu angajații, dar nimeni nu știa nimic. Căutările îmi dădeau fiori. Îmi reamintesc un carusel de momente împlinite din viața ei: cum mă căuta pe mine când își dorea ajutor. Și eu eram aici, dar nu știam unde să mă îndrept.

Într-un moment de disperare, am decis să vizitez casa bunicii lui Andreea. Când am ajuns, am simțit cum un sentiment de tristețe mi-a umplut sufletul. Bunica mea, care a fost întotdeauna o stâncă pentru familia noastră, era acum pierdută și singură. Am bătut la ușa veche, iar câteva momente mai târziu, am fost întâmpinată cu un zâmbet cald. "Ah, Maria! Ce surpriză!"

Am început să povestesc totul. Cum Andreea venit pe nepusă masă, și-a lăsat bebelușul și a dispărut. Bunica s-a uitat la mine cu înțelegere: "Fiecare generație are bătăliile ei. Andreea are nevoie de ajutor. Tu știi asta, nu?"

În acea seară, am plâns împreună. Cuvintele dulci și amintirile din trecut au evocat mai multe întrebări decât răspunsuri. Întreaga viață a Andreei a fost învăluită de mistere, iar eu mai aveam nevoie de răspunsuri. Temele din viața ei aduceau aminitiri dureroase, dar erau toate necesare.

Cu toate acestea, timpul părea a fi limita noastră. M-am întors acasă, cu inima plină de neliniști, dar hotărâtă să găsesc toate răspunsurile pe care le căutam. Bebelușul doarme, iar eu mă întreba dar una stătea pe gânduri: eu pot să îndur totul?

Bebelușul meu era și el pierdut printre dorințe, dar, în același timp, îmi dădea forța să continui. "Nu am să te părăsesc, micuțul meu," i-am spus cu o voce blândă. Fiecare zi eram împreună, dar la fiecare apus al soarelui, neliniștea creștea în adâncime.

După câteva zile de încercări și căutări, am decis să fac un pas mai mare. M-am dus la secția de poliție. "Caut o persoană," am spus cu o voce tremurândă. "Fiica mea a dispărut." Am povestit întreaga poveste, iar polițistul mi-a promis că va investiga.

A fost un moment de eliberare. Desigur, nu aveam certitudinea că Andreea se afla în pericol, dar eram fericită să știu că cineva îmi va asculta povestea. Deși, fie și pentru câteva momente, părea că se deschidea un orizont nou.

Dar, sfârșitul acelei săptămâni a adus un nou val de incertitudini. Oamenii care căutau și mă ajutau deja îmi ofereau știri negre. Nu am reușit să aflăm nimic mai mult despre Andreea. Gelos, indignat, mintea mea pornea spre cele mai întunecate colțuri ale imaginației. Unde te-ai dus, fata mea?