PARTEA 2

Câteva zile mai târziu, Anca s-a îmbrăcat cu o rochie simplă albă, care i se părea mai mult o uniformă de spital. A ieșit din acele uși care o ținuseră captivă, ca și cum ar fi intrat într-o altă lume. Dar lumea din afară părea la fel de indisolubil de rece ca și odată. Nimeni nu i-a zâmbit. Aproape că aceasta nu mai era o lume a umanității.

Luase decizia de a-l vizita pe tatăl ei, dar inima îi era plină de nesiguranță. „Ce să-i spun? Ce ar trebui să fac?”, se întreba constant. De parcă cumva bătălia ei din spital nu i-ar fi apăsat suficient sufletul, acum lua în considerare alte dureri și amintiri pe care le credea învechite.

Când a intrat în apartamentul tatălui, mirosul de tutun și de băutură ieftină a invadat-o, provocându-i o greață puternică. Andrei stătea pe canapea, vădit slăbit, cu obrașii adânciți de boală, dar și de umilința pe care o purta.

„Bună, tată”, a spus Anca, forțându-se să zâmbească.

„Bună, Anca”, a răspuns el, privindu-i degetele care se jucau nervos cu marginea rochiei.

Între ei plutea o absență profundă, o distanțare care părea insurmontabilă. Anca își dorea să strige, să-și exprime toate sentimentele reprimate, dar cuvintele erau ca niște plumburi în gât.

„Mă gândeam că… poate ai dori să-mi aduci medicamentele”, a spus Andrei, cu o voce tremurândă.

„Sigur”, a murmurat Anca. Oare era tot ce și-ar fi dorit un tată care nu fusese prezent în cele mai dificile momente? Era asta tot ce putea oferi și ea?

Pe măsură ce orele treceau, Anca a realizat că mustrările de conștiință și amintirile dureroase nu aveau cum să fie eradicate. În timp ce tatăl ei suna ca o umbră a fostului om puternic care fusese, ea nu putea să-l privească fără a simți o puțin de amărăciune.

„De ce nu m-ai vizitat când eram bolnavă?”, l-a întrebat într-un moment de furie. Cuvintele și-au părăsit gura fără să le poată opri.

„Am crezut că e mai bine să te las să te lupți singură”, a murmurat Andrei, dar ochii lui evitau privirea fiicei.

„Mai bine? E așa de ușor să spui asta din postura ta!”, a strigat Anca, simțind cum iritarea înghesuia fiecare celulă din corpul ei.

În cele din urmă, Andrei s-a ridicat lent, cu durere în fiecare pas, dar în ochii lui se citea regretul. „Poate că nu am fost cel mai bun tată”, a spus el.

Anca părea că a fost lovită de un trăsnet. O frică nedefinită i-a năvălit în minte. Ar putea să-l ierte? Ar putea să treacă peste amintirile dureroase și să-și ofere o inimă deschisă, în timp ce propriile răni erau încă în proces de vindecare?

Acela a fost momentul când alarma telefonului Ancăi a sunat, întrerupând discuția tensionată. Era ora tratamentului ei. Își dorea să scape nu doar de boala care o chinuia, ci și de povara care se lăsa între ea și tatăl ei.

„Trebuie să plec”, a spus Anca, strângându-și poșeta.

„Te rog… nu mă lăsa din nou!”, a spus tatăl ei, cu o voce plină de panică.

Dar Anca era deja pe ușă. Încercând să ignore cuvintele lui, a ieșit în lume. Vocea lui o urmarea ca un duh, lăsându-i un sentiment de panică.

Drumul spre spital era acum un câmp de bătălie interioară. Se întreba dacă aceasta era o responsabilitate pe care putea să o accepte. Vorbeau despre dorința de a reconstrui o relație, dar în spatele ei era tot trecutul care apăsa greu.

„Dumnezeule, am supraviețuit cancerului fără nicio vizită din partea familiei. De ce oare mă tem acum să-l ajut?” a gândit Anca, privindu-se în oglinda retrovizoare.

În momentul în care a ajuns în spital, Anca a realizat că, deși durerea ei nu dispăruse, voința de a continua să lupte se împletea cu dorința de a-și ajuta tatăl. Dar cum va reuși să îmbine cele două sfere ale existenței lor?

Un nou apel, un nou drum, iar amintirile și deciziile dureză pe întreaga față a rănilor încă deschise. Care dintre ele le va cedea mai întâi: inima sau mintea?