Part 2

Această nouă dimineață a adus cu ea un vânt rece de primăvară, care plutea dincolo de fereastra mea, ca o adiere arhaică. Am stat pe marginea patului meu, contemplând cele petrecute. Fiecare bătaie a inimii îmi reamintea de gheara de metal, dar și de privirea tăcută a lui Adrian. Ce obligație aveam față de el? Și mai ales, ce obligație avea el față de noi?

Între timp, zvonurile s-au amplificat. Se spunea că Adrian fusese implicat în afaceri dubioase, că stăpânea o rețea de trafic care se întindea pe câteva orașe. M-am întâlnit cu Maria, vecina mea, o mamă singură care avea întotdeauna câte o părere despre toată lumea. „Elena, tu crezi că el știe cu cine se învârte? Asemeni unui lup îmbrăcat în blană de oaie!” a spus ea, cu un zâmbet sarcastic.

Dar inima mea striga în direcții opuse. Adrian era omul care a dus profesori, avocați și antreprenori din toată țara la mesele sale. Era un om generos în ochii multora, dar ce se întâmpla cu adevărat în spatele ușilor închise? Erau fricile mele umbrite de prejudecăți sau doar de realitate?

Așa că, în acea dimineață incoloră, am decis să mă duc la el. De ce? Poate că îmi doream să-l salvez pe el, dar, mai ales, să mă salvez pe mine. M-am îmbrăcat și mi-am îndreptat pașii spre vila lui, o capodoperă modernă, zguduită de miturile și legendele pe care le purtăm cu toții în inimile noastre.

Ușa a fost deschisă de el însuși, cu o privire pătrunzătoare. Adrian părea să fie obosit, dar respirația lui trăda dorința de a vorbi.

„Elena, mă bucur că ai venit,” a spus el, o notă de ușurare în voce.

„Trebuie să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat,” am spus eu, strângându-mi mâinile de nervi. Cuvintele deja îmi danserau pe buze; nu era niciun loc mai bun decât această întâlnire pentru a-mi exprima neliniștile.

Dar, dintr-o dată, un strigăt surd a venit din spatele lui. O femeie a apărut în cadru, cu ochi plini de frică. „Adrian, este important!” a spus ea, înfricoșată. „Trebuie să plecăm! Nu mai avem timp!”

Fiecare cuvânt al ei părea să adâncească misterul. Ce se întâmpla? Ce era atât de amenințător? Adrian a tăcut, iar tensiunea din cameră a crescut. Mi-a privit ochii, scrutându-mă. „Elena, nu este ceea ce crezi. Eu trebuie să mă… să ies din oraș.”

„Dar de ce?” l-am întrebat, voind să înțeleg totul. „Știu mai multe decât ți-ai imaginat. Te voi ajuta!”

O mișcare rapidă, iar Adrian a dispărut în spatele ușilor. Ușa s-a închis și tot ce am putut auzi a fost tăcerea cum se așeza grea pe umerii mei. Peste câteva momente, am auzit motorul unui automobil. Într-o clipă, a dispărut, iar eu rămăsesem acolo, cu inima frământându-se de răspunsuri. Cine era acea femeie? Ce se ascundea în spatele misterului lui Adrian?

Am ieșit pe ușă și am alergat spre toată nebunia de afaceri din oraș. M-am dus să vorbesc cu oamenii, să aflu totul. Am întâlnit o bătrână care mărturisea că Adrian era parte dintr-o rețea de corupție. Între gândurile mele și nevroza imaginării, am decis că nu mai putea continua așa.

Trebuia să aflu adevărul.

Dar, pe când căutam răspunsuri, toată lumea părea suspendată între bine și rău. Oamenii se temeau să vorbească. Unii susțineau că Adrian era un om bun. Alții, că era un monstru. Între timp, în curtea mea, am descoperit gheața egoismului uman, iar marea majoritate prefera să se abțină de la adevăr. Totul părea să se sfârșească într-o nebunie totală.

În acele momente, o frică profundă mă cuprindea. Ce s-ar întâmpla dacă adevărul ar fi mai devastator decât aș fi putut imagina?

Pe când mă întrebam, o umbră abruptă mi-a tăiat aerul. Era Adrian.

„Elena, trebuie să-mi dai drumul! Nu se poate să continui așa! Te voi pierde!” a spus el, căutându-mă cu disperare.

Știam că se grăbește, că timpul ne fugea printre degete. Dar cum să îi spun că am fost prinsă de căutările mele? Că adevărul se strecurase în viața mea ca o fantomă?

M-am întors și nu am putut face altceva decât să-l privesc pe om care (poate) m-ar fi salvat.