Parte 2

În zilele care au urmat întâlnirii cu medicul, Noah simțea cum un val de anxietate se așeza asupra lui. Ale căror ochi urmau să se îmbine cu cei ai lumii? În dimineața următoare, s-a decis să ducă o floare pentru Alina, să-i împărtășească mai departe gândurile sale.

A străbătut străzile pline de zgomot, dar inima lui era ușoară, ca și cum ar fi plutit. Mirosea a zăpadă topită și mâncăruri prăjite, dar mintea lui era la fetița care se ascundea de oricine. A găsit-o la locul unde se întâlniseră prima dată, cu lumina stinsă, dar cu privirea aceea sclipitoare care îi adusese-atâta curaj.

„Alina, am aflat ceva important,” a zis el, cu frica în cor. „Și nu știu cum să-ți spun.”

„Spune-mi,” a încurajat ea, întinzând mâna spre el, ca și cum l-ar fi ajutat să se ridice de la pământ.

„Medicii spun că aș putea fi operat. Vor să îmi facă o intervenție de chirurgie… să-mi restabilească vederea.”

Un val de tăcere a căzut între ei. Alina s-a retras pentru o clipă, gândită. „Dar de ce vrei să vezi, Noah? Oare nu este suficient ceea ce vezi acum? Lumina inimii tale?”

„Nu știu,” a murmurat Noah. „Dar, dacă pot vedea lumea, vreau să fiu sigur că nu va pierde niciodată această lumină.”

Să se confrunte cu perspectiva de a fi văzut, dar a renunța la cea pe care o construise în inima sa, era tot ceea ce nu-și dorea. Pe de altă parte, operația ar putea însemna o viață normală, dar fără Alina, aceasta risca să devină o viață pustie.

Acea zi a adus o furtună în inima lui Noah. În zilele următoare, s-a gândit neîncetat la opțiunile sale. Visul de a vedea lumina se îmbina cu teama de a o pierde pe Alina.

Cu toate că își dorea să-și recapete vederea, se teme de ce va descoperi cu adevărat despre el și despre lume. Va mai putea să își creeze prieteni imaginari? Va mai putea să se lase purtat de amintiri? Adesea, în nopțile fără somn, Noah se întreba dacă medicii au greșit cu adevărat…

Când a venit ziua operației, emoția care îl umplea pe Noah era la fel de intensă ca și frica. Când a intrat în sala de operație, totul părea să devină un vis. Nu era doar o simplă intervenție; era o renaștere. Doctorii i-au spus că totul va fi bine.

Într-o stare de inconștiență indusă, Noah a visat. A visat la Alina, la ochii ei luminoși, și la cum ar fi să o vadă. Cum ar fi fost să îi zâmbească, să-i spună cât de mult îi era dragă, dar mai ales, cum ar fi fost să simtă lumina soarelui pe fața lui pentru prima dată?

Când a deschis ochii, totul părea mai luminos decât își putea imagina. Dar, în loc de bucurie, un zvâcnet de panică i-a umplut sufletul. A fost o lume atât de diferită — una acoperită în tenebre de temeri. Unde era Alina?

În timp ce se adapta la noua sa viață, Noah a realizat că, deși putea să vadă, lumina care strălucea în interiorul lui nu era același lucru cu a avea o privire. Cum putea să participe la lumea celor care nu se mai lăsau purtați de emoții?

După câteva zile, a revenit în parc, locul unde totul a început. Se întreba dacă va putea să o găsească pe Alina, să-i spună că acum se putea privi în oglindă și că avea nevoie de ea pentru a învăța despre această lume.

A observat băieții care alergau, adulții care vorbeau, și, în sfârșit, stelele apuneau la orizont. Dar inima sa nu mai era acea inimă inocentă. O căutare neîncetată începuse. Câți copii orbi, sau se simțeau ca el, ar mai avea o altă șansă?

Privi spre cer și murmura: „Alina, unde ești?”