PARTEA 2

Când au ajuns la bibliotecă, Mihai și-a făcut semn prietenului să se oprească. Amițirea locului era cufundată într-o tăcere profundă, dar Mihai simțea că Andreea ar putea fi aproape. Praful din aer părea că ascunde secrete, iar mirosul cărților vechi și lemnului îl transporta înapoi în amintiri fericite.

„Să o căutăm printre cărți,” a spus el, și-au îndreptat pașii spre partea din spate a bibliotecii, acolo unde s-au petrecut cele mai multe momente de neuitat cu fiica sa. Acolo se aflau rafturi înalte, pline de povești despre locuri îndepărtate, visuri și dorințe ascunse.

“Uite, Mihai,” a spus Radu, arătând spre o ușă veche, pe care Mihai nu o observase. „Poate că ar trebui să intrăm.” Mihai a simțit o strângere de inimă. Oare era în regulă?

A deschis ușa cu o ușoară ezitare. Înăuntru, lumina era slabă, iar pereții erau plini de postere cu personaje din povești. Pe un mic fotoliu, o silueta familară stătea cu spatele la el. Mihai și-a oprit respirația. Era Andreea.

„Andreea?” a șoptit el, cu glasul tremurând. Silueta s-a întors brusc, iar chipul ei părea brăzdat de o tristețe profundă.

„Tată… m-am gândit,” a murmurat ea, iar Mihai a simțit o căldură ce i-a umplut sufletul, dar în același timp și o frică. “Am vrut să învăț… să ascult…să înțeleg.”

Mihai a pășit încet spre ea, inima i-a bătut cu putere. „Andreea, unde ai fost? Te-am căutat toată ziua. Te simțeam pierdută,” a strigat el, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Andreea avea un aer frustrat și apăsat, dar și o rază de curaj.

„Am vrut să mă ascund, tata, să învăț cum să ascult vocea din sufletul meu. Nu mai voiam să dăruiesc iubire altora, fără să mă iubesc pe mine.” Cuvintele ei erau ca un ecou vibrant, dar Mihai nu putea să nu se simtă vinovat. Într-un fel, el și Elena contribuiau la acest sentiment de singurătate a fiicei lor.

„Dar poți să te iubești printre noi, dragă. Nu trebuie să te separi, noi suntem aici pentru tine. Mă simțeam alungat fără tine,” a spus Mihai, glasul său tremurând. A simțit că trebuie să își deschidă inima, să îi ofere Andreei ceea ce avea mai bun.

Versurile ei au fost ca o melodie tristă care rămânea în aerul stătut. „M-am simțit pierdută când bunicul a murit. Nu am știut cum să decid ce doresc cu adevărat. M-am temut că nu voi mai putea să te iubesc la fel cum o făceam.”

O lacrimă a coborât pe obrazul ei, iar Mihai s-a apropiat mai mult, îmbrățișând-o strâns. „Andreea, nu trebuie să fii perfectă. Ești fiica mea și te iubesc indiferent de alegerile tale. Tot ce îmi doresc este să ajungem să ne înțelegem. Chiar și atunci când totul e confuz.”

Nimic nu părea mai important decât acel moment, iar Mihai a simțit că în sfârșit, totul se părea că se îndreaptă spre lumină. Andreea a început să plângă, cumva mai ușurată.

Radu, stând la o parte, a simțit că momentul era sacru și a decis să nu intervină. Așadar, aștepta cu răbdare, pictându-se o imagine mentală a fericirii ce părea că se va reîntoarce.

„Aș vrea să te rog să îmi povestești tot ce simți, atunci când nu îți poți asculta inima. Promit că voi fi aici pentru tine, Andreea. Nu mai trebuie să fugim unul de altul,” a adăugat Mihai, iar privirea i-a fost foc de sinceritate, despre care Andreea își dorea atât de mult să fi putut face.

S-a întors spre Radu, care urmărea acest tablou emoționant cu o privire plină de recunoștință. „Știai de unde e viața noastră, Mihai,” a spus el într-un șoaptă familiară. Mihai a zâmbit printre lacrimi și s-a simțit mai puternic.

Dar în acel moment, ușa s-a deschis brusc și Elena a intrat, cu fața desprinsă de teamă. „Mihai! Andreea!” a strigat ea. Uimită, a observat scena din fața ei, dar nu a pronunțat nimic. Mihai a simțit un fior pe spate, dar a înțeles că era timpul să înfrunte și această parte a adevărului.

„Elena,” a spus el, îmbrățișând-o cu o privire calmă. „Am găsit-o pe Andreea. Am avut o discuție sinceră. Cred că este timpul să vorbim toți trei, să ne înțelegem unii pe alții, să ne iubim.”

Elena s-a uitat la fiica lor, iar ochii i s-au umplut de lacrimi, spunându-i în sfârșit: „Îmi pare rău că nu am fost acolo. Vreau să ne conectăm, să renunțăm la temeri.”

Auzind aceste cuvinte, Andreea s-a simțit ca și cum o povară ar fi fost ridicată de pe umerii ei. „Eu vă iubesc, iar dorința mea nu a fost niciodată să fug. Voi încerca să ascult mai mult, cu speranța că voi găsi din nou calea spre inima voastră.”

D ramura pe care stăteau părea mai puternică și mai plină de viață. Mihai știa că totul nu făcea decât să înceapă, dar amurgul lor era aici, împreună.

Dar ce se va întâmpla mai departe? Vor reuși cu adevărat să comunice deschis, să se conecteze unii cu alții?