Un tată a găsit rochia de absolvire a fiicei sale făcută bucăți și a descoperit că vinovații stăteau în sufragerie, prefăcându-se nevinovați: „A fost doar o glumă”.
„Dacă fi…” gândea Mihai în timp ce înainta timid prin holul casei, inima îi bătea cu putere. Avea un sentiment ciudat de neliniște, dar nu se gândea că s-ar putea întâmpla ceva grav. Vremea de afară era mohorâtă, iar ploaia picura ritmic pe geamurile spalate în urmă cu câteva zile.
Azi era o zi specială – ziua de absolvire a fiicei sale, Andreea. Așteptase cu nerăbdare momentul ăsta. Îi văzuse parcă fiecare pas, fiecare provocare, fiecare lacrimă. Andreea era nu doar fiica lui, ci și cel mai bun prieten, chiar dacă uneori se simțea cumva distant de generația ei.
Când a intrat în sufrageria plină de amintiri, Mihai a sesizat un miros neobișnuit în aer. A făcut câțiva pași, iar apoi, dintr-o dată, a rămas înmărmurit. În mijlocul camerei se află o grămadă de cioburi de stofă, aruncate fără milă, care odată fuseseră rochia de absolvire a Andreei. Fiecare bucată era ca o fărâmă din inima lui.
„Ce s-a întâmplat?” a spus el, vocea tremurându-i de supărare. Andreea a ajuns acasă, dar nu era singură. În sufragerie, doi dintre colegii ei de clasă, David și Raluca, zâmbeau cu o ușoară nevinovăție, de parcă tot ceea ce se întâmplase era o glumă banală.
„A fost doar o glumă,” a spus Raluca, ghidându-se mai mult după instinctul de a se apăra decât după responsabilitate. „Ne cerem scuze. N-am crezut că se va întâmpla asta!”
Mihai se întreba cum de au putut să facă o astfel de „glumă.” S-a aplecat să ridice o fărâmă din materialul delicat. În acel moment, iluzia că totul va fi bine i s-a spulberat. Cât de mult a muncit Andreea pentru această rochie! Fiecare cusătură era simbolul sacrificiilor ei, iar acum totul era distrus.
„Mihai, îți promit că vom repara totul. Promit!” a ținut să spună Andreea, dar cum putea ea curma durerea pe care o simțea tatăl ei? Cuvintele ei i se păreau goale și lipsite de simț.
„Nu mai e nimic de reparat!” a strigat el, iar ecoul vocii sale s-a împrăștiat prin întreaga cameră, ca un semn al frustării care îi umplea inima. „Cum puteți să râdeți de asta? Îi știți sacrificiile? Nu amuzamentul vostru a fost motivul pentru care această rochie a ajuns în halul acesta.”
Atmosfera din cameră s-a schimbat radical. David s-a făcut mic, iar Raluca a privit în jos, conștientizând gravitatea situației. Andreea își ascundea fața în palme, inima ei se frângea văzând cum tatăl ei se războia cu demnitatea și durerea.
