Partea a 2-a

După câteva momente care au părut o veșnicie, ușa s-a deschis din nou, iar femeia a revenit, de data aceasta cu o bucată de pâine caldă în mână. „Luați și împărțiți-o,” a spus ea cu vocea mai blândă.

Maria a privit cu ochii mari la pâinea aburindă, iar Mihai a întins mâinile tremurânde pentru a o lua. „Mulțumesc, doamnă! Vă mulțumim din suflet!” a spus el, înghițind o lacrimă de recunoștință.

Dar femeia a ridicat o mână, cerându-le să nu se precipite cu vorbele. „Este doar o bucată. Nu va rezolva toate problemele voastre.” Apoi, cu un ton mai serios, a continuat. „De ce sunteți aici, în fața porților mele? Ce v-a adus în acest loc?”

Maria a privit-o atent, înțelegând că nu era momentul să ascundă adevărul. „Suntem orfani,” a spus ea, cu vocea tremurândă. „Părinții noștri au murit… Nu avem unde să ne ducem. Ne-am gândit că poate ne veți ajuta.”

Ușa a început să se închidă, dar femeia a făcut un pas înapoi. „Nu pot să vă iau acasă. E prea riscant. Dar, poate… poate pot să fac ceva.”

„Vă rugăm!” a spus Maria, iar vocea ei era plină de disperare. „Vrem doar un loc unde să putem dormi, măcar o noapte. Aici, chiar la ușa voastră…”

Femeia suspină, și se gândi la tot ce părea imposibil, dar ochii copiilor o răscoliseră. „Bine… haideți.” S-a întors din nou înăuntru. „Să mergem înăuntru, dar trebuie să fiți foarte liniștiți.”

Maria și Mihai au pășit cu fiori în suflet. Întreaga atmosferă a conacului era diferită, dar copiii nu mai aveau alegeri. Chipul conacului emanase atât de multă autoritate și putere, încât era de-a dreptul copleșitor. Pe pereții plini de portrete antice, pe podelele de lemn ce scrâșneau la fiecare pas, își purtau povestea printre cuvintele neîmplinite ale secolelor trecute.

Femeia i-a condus într-o cameră mică, dotată modest, dar caldă. „Aici este locul vostru pentru astăzi. Înăuntru o să găsiți mai multe mâncăruri, dar nu trebuie să spuneți nimănui despre voi. Este un secret.”

Maria a privit cu nesiguranță, dar a înțeles. Erau în siguranță, măcar pentru un timp. Lanțul de îngrijorări și nevoile lor păreau că, în sfârșit, primeau puțin ajutor.

„Dar cum o să ne numim?” întreabă Mihai cu inocență. „Nu putem rămâne doar… copii.”

„Sunteți Maria și Mihai, frate și soră. Asta este destul,” spuse femeia, cu un zâmbet mic și nostalgic.

Mihai a mâncat cu poftă. Nu mai simțise gustul pâinii în ultima vreme, iar acum părea un miracol. Maria a observat cum el savura fiecare îmbucătură, dar în același timp, inima ei era apăsată de întrebări. „Ce ne va face soarta după aceasta?” își zicea ea.

Femeia a ieșit din cameră, lăsându-i să se gândească la tot ce se întâmplase. Maria a dus mâncarea la Mihai, dar în mintea ei gândurile se amestecau, momentele de bucurie și de neliniște se desfășurau într-o luptă interioară.

Dar ce se va întâmpla mai departe? Ce i-ar putea aștepta în aceaază lume plină de neputință și afecțiune împărtășită?

Momentele de liniște au fost întrerupte brusc de un zgomot ciudat, venind din cel mai îndepărtat colț al conacului. Maria s-a ridicat, curioasă. „Ce a fost asta?” a întrebat Mihai, temându-se să o urmeze.

„Nu știu, dar trebuie să ne uităm,” a spus Maria, iar inima ei bătea mai repede, amestecând teama cu curiozitatea.

Au deschis ușa încet, iar fiecare pas era o promisiune întunecată. Răsuna un zgomot, ca și cum ceva sau cineva se mișca în întuneric.