Part 2

În minutele care au trecut, tăcerea în cameră a fost profundă, ca un ocean ce ascunde taine adânci. Andreea tremura într-un colț al sufrageriei, iar privirile tuturor erau ațintite asupra ei, căutând să înțeleagă ce s-a întâmplat. Mihai a început să realizeze gravitatea gestului său. Părea gol, ca și cum întreaga putere i-ar fi fost răpită din minte.

„Ce ai făcut, Mihai?” a întrebat o mătușă, cu vocea tremurândă. Erau suficient de multe emoții în sângele ei încât Andreea putea simți cum inima îi bate cu forță. „Nu a fost necesar!”.

Mihai a întors privirea, copleșit de vina care îl cuprinsese. Andreea, pe de altă parte, se lupta cu durerea și rușinea, dar în interiorul ei deja se clădea o hotărâre puternică. Oamenii te pot răni, dar se poate și să te ridici.

O sirenă în depărtare își anunța sosirea ajutoarelor. Și-a dat seama că se află într-un moment crucial. Tot ceea ce își imaginase că ar fi fost o seară normală, s-a transformat într-un întuneric copleșitor. Discutase mereu cu Mihai despre limitele relațiilor lor, dar niciodată nu a crezut că acele conversații vor căpăta o formă atât de drastică.

Poliția a sosit rapid, iar ușa a fost deschisă de un agent în uniformă. „Ce se întâmplă aici?” a întrebat acesta, privindu-le pe cei prezenți. Andreea a simțit că toată energia din jurul ei se schimbă. În sfârșit, cineva era interesat de povestea ei.

„Te rog, nu am făcut nimic,” a spus Mihai, glasul său tremurând, dar privirea agenților de poliție, aspră și detaliată, nu îi căuta scuze.

Andreea a aruncat o privire poate mai profundă decât ar fi vrut. „A fost… o ceartă nesfârșită. Nu am crezut că aș putea fi bătută de el!” rostea cu vocea plină de durere.

Agentiile de poliție au auzit o poveste care părea să se destrame, dar fiecare om din cameră părea să-i fi dat o putere incomparabilă. Andreea a privit din ochii ei umedați, dar hotărâți. „Nu pot rămâne aici! Nu mai pot!”

„Sunteti în siguranță acum, doamnă,” a răspuns un polițist blând.

Mihai s-a îndreptat către Andreea, dar ea a făcut un pas înapoi. Încercând să ceară îngăduință, Mihai a spus: „Îmi pare rău, Andreea. Nu am fost eu. Totul m-a depășit. Te rog, nu-mi lăsa amintirea asta!”

Dar ea nu mai putea să-i suporte privirea. Și-a întors fața de la el, ăndreptându-se spre ofițeri, la fel ca și cum s-ar fi desprins de o poveste care nu mai era a ei.

Agentiile au venit să o ajute și au insistat să o ducă la spital pentru o evaluare medicală. Andreea și-a permis să-și plângă durerea, dar înăuntrul ei, un mic foc de revoltă se aprindea, promițând că nu va fi întrerupt de nimeni.

După ce a fost examinată, Andreea a ascultat în timp ce ofițerii îi cereau detalii despre incident. Un sentiment de confuzie covârșitoare o copleșea, dar se simțea cu mai multă putere. Chiar dacă Mihai era acolo, chiar dacă ochii lui plini de rușine o urmăreau, hotărârea de a merge mai departe cu viața ei prindea avânt.

„Vor veni zile mai bune, Andreea,” îi spunea ofițerul cu bună intenție. La recenta frază a lui Mihai, Andreea știa că nu mai putea fi la fel. Când soartea te scrie astfel, trebuie să-ți asumi puterea de a-ți scrie propriul destin.

Dar când Mihai a deschis gura pentru a-i cere iertare, Andreea a întrerupt, respirând adânc: „Nu-mi mai cere iertare. Nu vei mai fi niciodată partea mea”.

În ochii lui a apărut o teamă cruntă. Nu-și putea imagina viața fără ea, dar tocmai preferințele sale egoiste au provocat toată catastrifa.

Sirenele au amuțit, iar lumina rece a refletoarelor a scos în evidență fiecare secret, fiecare durere. Introspecția estaba gravității greu de uitat. A venit timpul să-și recapete viața.