Tereza se trezea la patru dimineața. Frământa aluat, pregătea plăcinte, cocea cornulețe și făcea cafea la ibric pentru oamenii care treceau spre piață sau spre autobuz. Iarna îi înghețau mâinile pe sacoșe. Vara o ustura fața de la căldura cuptorului improvizat. Dar nu se plângea. „— Hai, mamă, plăcinte calde! Cu brânză, cu mere, abia scoase!” Vocea ei se auzea blândă printre tarabe, printre femei grăbite, pensionari cu sacoșe și muncitori care își luau ceva de mâncare înainte de tură.

Uneori se întorcea acasă cu picioarele umflate. Uneori nu apuca să mănânce nimic până seara. Dar pentru Mihai și Paul găsea mereu ceva: o supă, o bucată de pâine, două ouă prăjite, orice. Să nu plece copiii la școlă cu stomacul gol. Seara, când se mai tăia curentul pentru că factura rămăsese în urmă, băieții își făceau temele la lumina unei lumânări puse într-o farfurioară ciobită.

Într-o astfel de seară, Mihai a ridicat capul din caiet. „— Mamă… eu vreau să mă fac pilot.” Tereza s-a oprit din cusut. Pilot. Cuvântul acela a umplut camera mică dintr-odată. Era un cuvânt mare. Scump. Departe de ei. Prea departe, poate. „— Pilot, dragul meu?” a întrebat ea încet. „— Da. Vreau să conduc avioane mari. Din alea care pleacă de pe Otopeni. Să zbor deasupra lumii.” Paul, care până atunci tăcuse, a murmurat: „— Și eu.”

Tereza i-a privit pe amândoi. Două perechi de ochi obosiți, dar aprinși. A zâmbit, deși în piept i se strânsese ceva. „— Atunci o să zburați, măi băieți. Cumva, o să zburați.” Nu știa atunci cum. Știa doar că o mamă nu are voie să râdă de visul copilului ei, chiar dacă visul pare mai înalt decât cerul.

Anii au trecut greu. Băieții au terminat liceul. Apoi au fost acceptați la o școală de aviație. Când a văzut actele, Tereza a stat mult cu ele în poală. Taxe. Cursuri. Ore de zbor. Uniforme. Drumuri. Examene. A citit sumele de mai multe ori, ca și cum poate, la a treia citire, ar fi devenit mai mici. N-au devenit. În noaptea aceea, nu a dormit. A doua zi, a luat hotărârea care avea s-o doară toată viața. A vândut casa. A vândut și bucata de pământ. A vândut ultimul lucru care o mai lega, în lumea asta, de bărbatul ei. „— Mamă, unde o să stăm?” a fost întrebată de Paul, cu vocea stinsă. Tereza a împăturit încet actele și și-a îndreptat spatele. „— Unde s-o putea. Important e să învățați voi.”

S-au mutat într-o cameră mică, închiriată, aproape de piață. Baia era comună cu alte două familii. Pereții țineau umezeală. Când ploua tare, apa se prelingea pe lângă geam și Tereza punea cârpe pe jos. Spăla haine pentru alții. Făcea curățenie prin apartamentele oamenilor mai înstăriți. Vindea plăcinte dimineața. Seara mai cosea tivuri, nasturi, uniforme școlare. Mâinile i s-au crăpat. Spatele a început s-o doară. Dar când unul dintre băieți venea acasă cu gândul să renunțe, Tereza îl oprea din prag. „— Nu, mamă. Tu nu renunți acum. Dacă eu pot să mai duc o zi, poți și tu.” Și duceau. Toți trei.

ANI DE MUNCĂ, DOR ȘI TĂCERE

Mihai a terminat primul școala de aviație. Paul l-a urmat la scurt timp. Dar drumul până la cabina unui avion mare era lung. Mai trebuiau ore de zbor, examene, aprobări, experiență. Iar experiența, uneori, nu se găsea acasă. A venit o ofertă din străinătate. Apoi încă una. Înainte să plece, la aeroport, Tereza i-a strâns la piept ca pe vremea când erau mici și alergau desculți prin curte. „— Mamă, ne întoarcem”, i-a spus Mihai. „— Și când o să ajungem acolo unde am visat, tu o să fii prima care urcă în avionul nostru”, a promis Paul. Tereza le-a atins fețele, pe rând. „— Eu nu vreau nimic. Doar să fiți oameni buni și să aveți grijă de voi.” Apoi i-a privit cum trec de controlul de securitate. Un pas. Încă unul. Încă unul. Până când nu i-a mai văzut.