Partea 2

Între părinții îngrijorați și strigătele ascuțite ale domnului Carter, Emma a descoperit un refugiu temporar în spatele unui copac mare din fața grădiniței. Din spatele trunchiului gros, a privit cum părinții ei se certau cu directorul, iar inima îi bătea cu putere. O panică necontrolată îi cuprinsese întreaga ființă, iar tot ce își dorea era să se întoarcă în brațele mamei sale.

Își încrucișă brațele în jurul genunchilor strânși la piept, gândindu-se la acea dimineață când a plecat de acasă, plină de optimism, fără să știe că ziua aceasta va fi atât de tumultoasă. „De ce nu pot fi și eu ca ceilalți copii?” gândi ea disperată, simțindu-se din ce în ce mai izolată. Zâmbetele lor i se păreau acum îndepărtate, ca niște stele pe un cer înnorat.

Apoi, pe neașteptate, un copil a apărut lângă ea. Era Andrei, prietenul ei din grădiniță, cu părul ciufulit și o privire de curiozitate. „Emma, de ce ești aici?” întrebă el, aplecându-se să o privească în ochi.

„Nu vreau să plec cu un străin,” a murmurat ea, iar cuvintele ei au fost ca un ecou al fricii pe care o purta în suflet.

Andrei o privi cu înțelegere și mirare. „Dar domnul Carter e bun… de ce ești speriată?” spuse el.

Emma îi strânse mâna și simți o căldură reconfortantă care îi alina puțin neliniștea. „Nu știu…” îi răspunse ea sincer. „Dacă nu mă mai întorc, mama va fi tristă.”

Cuvintele fetiței aveau o greutate pe care Andrei o percepea. „Hai să ne jucăm! O să uităm de străini,” propuse el, încercând să aducă alinare.

Însă, chiar în acel moment, Emma auzi din nou numele ei strigat dinspre părinți. Inima i se opri. Timpul părea să se fi oprit, iar anxietatea se întorsese. Creatorul acelei stări de rău era în fața ei, domnul Carter, cu o umbră de îngrijorare pe chip.

„Emma, te rog să vii aici!” întinse mâna spre ea. Emma se simțea străină, speriată și confuză. „De ce ar trebui să mă duc?” se gândea, simțind un fior rece care îi străbătea coloana.

În timp ce părinții ei discutau cu domnul Carter, emoția din vocea mamei ei creștea. „E doar o fetiță, vă rog să înțelegeți!” striga mama, dar la fel ca și înainte, cuvintele ei erau doar un șuierat în urechile fetiței.

Și totuși, Emma simțea că ceva nu era în regulă. Domnul Carter părea să aibă ceva de spus, dar se pierdea în căutări de răspunsuri în ochii ei. Nu înțelegea ce voia de la ea, dar instinctul ei îi spunea că nu putea să aibă încredere în el.

„Emma… te rog,” continuă el, dar fetița se simțea prinsă într-un vârtej. Soarele se ascunsese acum, iar cerul devenea din ce în ce mai întunecat.

Într-o clipă de gândire, își aduse aminte ce o învățase mama despre a avea încredere în intuiția ei. Alegea să nu se lase cuprinsă de frică, dar se simțea tot mai pierdută. „De ce mă forțează?” își zise în gând, dar răspunsurile păreau să fie departe.

Stând în spatele copacului, Emma reușea să audă tot ce se discuta. Domnul Carter voia să o ia acasă la el, pentru a o ajuta cu teme și lecții, dar Emma deja știa că nu o dorea acolo. Vise plăcute îi umpleau mintea, dar atmosfera era apăsătoare.

Fetița nu-și dorea o nouă viață, ci doar siguranța celor dragi. Știa că trebuia să facă ceva, să riposteze. Se ridică brusc și, fără să mai stea pe gânduri, se îndreptă spre părinții ei.

„Nu vreau să merg!” strigă ea, lăsând privirile încruntate ale adulților în urmă. Această ultimă acțiune fu ca o descărcare a unei energii ancestrale.

„Emma!” țipă din nou mama ei, dar fetița nu se întoarse. A avansat, dându-și seama că inima ei are nevoie de sprijinul lor. Aceasta era alegerea ei.

Dar ce efect va avea această alegere?