PARTEA 1
Tanti Tereza avea 56 de ani când a rămas văduvă. Avea doi băieți: Mihai și Paul. Locuiau într-un cartier modest de la marginea Ploieștiului, într-o casă mică, netencuită pe alocuri, cu acoperiș de tablă și o curte îngustă în care abia încăpeau o masă veche, două scaune și câteva ghivece cu mușcate. Casa aceea nu fusese cine știe ce, dar pentru Tereza era tot ce clădise împreună cu soțul ei, cărămidă cu cărămidă, după ani de muncă pe șantiere.
Apoi, într-o zi, totul s-a rupt. Bărbatul ei a murit într-un accident de muncă, după ce o schelă s-a prăbușit pe șantierul unde lucra. N-au primit despăgubiri adevărate. N-au primit dreptate. Au primit doar un dosar plimbat dintr-un birou în altul, câteva vorbe reci și datorii care nu așteptau să se usuce lacrimile. Din ziua aceea, Tereza a fost și mamă, și tată. Nu aveau firmă. Nu aveau economii. Aveau doar casa aceea mică și o bucată de pământ rămasă de la socrii ei, undeva spre marginea satului.
În fiecare dimineață, când se trezea, singurătatea o lovea prima. Patul era gol. Cana lui rămăsese pe raft. Geaca lui de lucru încă mirosea vag a var și praf. Dar după câteva clipe, își ștergea ochii cu colțul baticului și se ridica. Pentru că mai avea doi copii. Și, mai ales, mai avea visurile lor.
