— Casa asta nu e numai a ta, noră. Aici intră cine spun eu.
Asta mi-a zis doamna Viorica în bucătăria mea, cu o cană de cafea în mână, de parcă ea plătise măcar o rată din casa pe care eu și Radu o cumpăraserăm după șapte ani de muncă și renunțări. Mă cheamă Irina, am 32 de ani și n-aș fi crezut niciodată că cea mai fericită perioadă din căsnicia mea se va transforma într-un coșmar de familie. Când eu și Radu am semnat actele pentru casa noastră mică dintr-un cartier liniștit de la marginea Piteștiului, am plâns ca un copil. Nu era vilă, nu era casă de revistă. Avea două camere, o sufragerie mică, o bucătărie simplă și o curte îngustă unde abia încăpea un uscător de rufe. Dar pentru mine era palat.
Ani de zile nu ieșiserăm aproape nicăieri. Nu ne cumpăram haine decât când chiar nu mai aveam ce purta. Nu mergeam în vacanțe. Nu făceam zile de naștere la restaurant. Eu lucram la o farmacie de cartier, iar Radu făcea ture lungi la depozitul unui supermarket. În multe seri mâncam cartofi prăjiți cu ouă sau ciorbă încălzită de două ori, doar ca să mai punem ceva deoparte. Am îndurat chirii crescute, datorii, autobuze pline, oboseală și chiar glumele rudelor care spuneau că noi doi n-o să fim niciodată în stare să avem casa noastră. Dar am reușit.
Primele zile au fost frumoase. Dormeam pe o saltea pusă direct pe parchet, fiindcă încă nu cumpăraserăm pat. Mâncam pe cutii de carton și râdeam, imaginându-ne unde o să punem masa. Eu visam să vopsesc sufrageria într-un crem cald și să pun ghivece cu mușcate la intrare. Radu spunea că, într-o zi, camera mică va fi pentru primul nostru copil. Apoi a venit mama lui.
— Stau doar câteva zile, să vă ajut să vă așezați, a zis doamna Viorica, intrând cu trei sacoșe mari, o valiză burdușită și o icoană pe care a agățat-o pe perete fără să mă întrebe. N-am vrut să mă cert. Era mama lui. În seara aceea, Radu m-a luat de mână și mi-a șoptit: „Ai răbdare, Iri. E vorba de o săptămână.”
Dar o săptămână s-a transformat într-o invazie. Mai întâi a venit sora lui, Mirela, „că avea necazuri cu bărbatul”. Apoi a apărut un văr de-al lui Radu, care „își căuta de lucru prin zonă”. După el a venit o mătușă dintr-un sat de lângă Slatina, cu doi copii. Apoi un bărbat pe care nici nu-l cunoșteam, dar despre care doamna Viorica spunea că e „rudă de încredere”. În mai puțin de o lună, sufrageria mea era plină de saltele, sacoșe de rafie, pantofi străini, haine atârnate pe spătarele scaunelor și copii care alergau prin casă cu felii de pâine în mână. Casa mea nu mai mirosea a var proaspăt. Mirosea a transpirație, vase nespălate și mâncare reîncălzită.
