Toți au spus că ar trebui să-l părăsesc după accident.

Dar eu am ales să rămân.

Și am plătit prețul timp de 15 ani.

Ne-am cunoscut în liceu.

Era prima mea iubire.

Făceam planuri pen… Îmi amintesc cum îmi spunea că este destul de norocos să mă aibă lângă el. „Ești lumina din viața mea”, îmi susținea, iar eu îi credeam cuvintele. Dar după accident, el s-a transformat, iar eu, în ciuda dorinței de a-l ajuta, mă simțeam tot mai singură.

Medici, psihologi, terapeuți… încercam să îi oferim tot ce era mai bun. Dar ceva îmi spunea că o parte din el s-a pierdut pe drum. În fiecare noapte, mă trezeam din somn auzindu-l plângând. ‘De ce, Ana?’, mă întreba cu ochii plini de durere. ‘De ce nu am fost eu în locul lui?’. Uneori, simțeam că nu pot răspunde la asta. De ce nu îl lăsam să se elibereze? De ce mă agățam cu atât de multă disperare de o iubire care părea că se evaporase?

Am început să îmi pun întrebări despre mine. Cine eram eu? O femeie care a sacrificat totul pentru o iubire care se stingea? Sau o luptătoare care refuza să cedeze? Am decis că nu aveam să mă întorc înapoi. Niciodată.

Dar atunci când am primit vestea că diagnosticul lui s-a agravat, am simțit cum întregul meu univers se clatină. ‘Trebuie să luptăm, Ana’, mi-a spus el, cu vocea tremurândă. ‘Faci tot ce poți. Nu mă lăsa să cedez’.

Cu fiecare pas pe care îl făceam, durerea lui era și a mea. La fiecare ultimă șansă pe care o pierdeam, inima mea se tăia în mii de bucăți. Oare am fost eu egoistă? Oare toți aveau dreptate? Ar fi trebuit să-l părăsesc?