Toți au spus că ar trebui să-l părăsesc după accident.

Dar eu am ales să rămân.

Și am plătit prețul timp de 15 ani.

Ne-am cunoscut în liceu.

Era prima mea iubire.

Făceam planuri pentru viitor, visam la o viață plină de aventuri și bucurii. Ne întâlneam în fiecare zi, pe aleile întunecate ale școlii, unde zâmbetele noastre erau mai luminoase decât soarele de vară. Dar totul s-a schimbat într-o fracțiune de secundă în acea seară de toamnă.

Un accident. O mașină care a apărut dintr-o dată, un strigăt îngrozitor și totul s-a transformat într-un coșmar. El era acolo, întins pe asfalt, iar eu nu știam ce să fac. Toți colegii mei de liceu, toți prietenii noștri, au spus că ar trebui să-l părăsesc. "Nu se va mai schimba niciodată", îmi repetau, "o să fie o povară prea mare". Dar eu… eu nu am putut.

Am ales să rămân.

Cu fiecare zi care trecea, am început să plătesc prețul. Zile de îngrijiri medicale, nopți fără somn, lacrimi și dorința de a-l face din nou fericit. Eram un înger păzitor pentru un suflet frânt. Dar și eu eram frântă, și cu fiecare an care trecea, greutatea monedelor pe care le plăteam în emoții devenea tot mai apăsătoare.

15 ani au trecut. Iar eu încă eram acolo, lângă el, strângându-mi inima în pumni. Oare ce am greșit? Poate că am fost prea naivă, poate că iubirea nu poate salva pe nimeni. Dar în adâncul meu, mă întrebam adesea: până când?