UN COLONEL CORUPT A UMILIT UN BĂTRÂN SĂRAC… A FĂCUT CEA MAI MARE GREȘEALĂ A CARIEREI SALE… "Dă-te din calea mea, moșule inutil, înainte să trec cu mașina peste tine."
A răcnit colonelu…
Într-un colț uitat al orașului, unde asfaltul se crăpa și asfaltul era măcinat de timp, un bătrân umbla cu pași tremurători. Ion, cunoscut de toți drept "Moșneagul din parc", trăia simplu, cu povești de viață întipărite pe chipul său. În zilele călduroase, el stătea pe o bancă, ascultând cum se râde și se joacă copiii, în timp ce el își amintea de anii tinereții, de vremurile când speranțele erau multe, iar greutățile mai puține.
Însă în acea zi, soarele nu strălucea la fel de cald, iar cerul părea că se pregătea de furtună. Un zgomot asurzitor străbătuse orașul – sirene de mașini ale poliției și accelerate ce păreau să neliniștească atmosfera deja înghesuită de lipsa speranței. Un colonel înalt, cu un uniformă impecabilă și un ego pe măsură, se apropia la volanul mașinii sale luxoase. Se numea colonelul Dan Vasile, un om cu putere, dar și cu o reputație umbrită de corupție. Era cunoscut pentru aroganta sa și pentru modul în care îi trata pe cei care i se puneau în calea ambițiilor. "Dă-te din calea mea, moșule inutil, înainte să trec cu mașina peste tine." A răcnit colonelu, semn că nu avea de gând să încetinească.
Ion, surprins de neprevăzut, se oprește brusc. Privind cum mașina se apropie, inima lui bătea cu putere. „Ce să fac?" gândi el, panicându-se. Mâinile sale tremurau, dar nu din frică, ci dintr-un instinct de apărare. A fost întotdeauna mai puternic decât trecerea anilor, mai puternic decât umilințele ce l-au măcinat. Cu o voce slabă, dar plină de demnitate, îi răspunde: "Te rog, lasă-mă să trec." Moșneagul și-a adunat curajul. Dar colonelul, iritat de îndrăzneala acestuia, acceleră și claxonul răsună puternic, iar mașina îi trecu pe lângă el, lăsându-l pe Ion pe margine, aproape să cadă. Oamenii din jur priveau, neștiind cum să reacționeze. Unii își întorceau fețele, alții își acopereau gura cu mâinile, iar mirosul de benzină plutea în aer.
Ion se clatină, dar nu se lăsa învins. Astăzi părea că lumea sa se îngustează, dar el nu voia să admită că a fost umilit. „Nu se poate să fie așa,” murmură el, iar în momente de tăcere, atunci când totul părea că s-a oprit, o idee i-a venit în minte. Ce-ar fi să facă un pas înainte? Ce-ar fi să nu lase frica și umilința să-l răpească de pe această lume? Se îndreptă spre colțul unde colonelul își parcase mașina și își ridică privirea, gândindu-se la toate nedreptățile pe care le-a suferit în viață… dar inima îi spunea să lupte.
