„Strânge vinul ăla și ieși afară, orfan jalnic ce ești”, a șuierat Diane după ce m-a lovit în fața tuturor. A crezut că ar putea să-mi fure moștenirea ca să-și cumpere mașini de lux ș…

Într-o seară de primăvară, soarele începea să apună lent, iar lumina portocalie cădea peste micuța piață din satul nostru. Oamenii râdeau și se adunau la mesele din jurul fântânii, dar eu, Adrian, stăteam retras într-un colț, cu obrăul umflat și cu o tristețe care mă apăsa. Diane, verișoara mea, se răsfăța în mijlocul atenției, purtând o rochie scumpă, ca o nepoată a unei regine.

Cuvintele ei, „Strânge vinul ăla și ieși afară, orfan jalnic ce ești”, încă răsunau în urechile mele, mânjind inocența acelei seri. În fața tuturor, m-a lovit cu furia ei; nicio umbră de milă nu era pe chipul ei. A crezut că cererea mea de a împărți moștenirea părinților s-ar putea transforma într-un plan de a-i umple buzunarele cu mașini de lux și bijuterii strălucitoare. Lupta noastră se îngusta, și eu, orfanul, mă simțeam mai pierdut ca niciodată.

Părinții mei muriseră într-un accident, lăsându-mă singur și neajutorat. Diane ne-a trădat speranțele, visurile devenind o fantezie de neatins. Acum, tot ce îmi doream era să evadez din acest coșmar social. M-am îndreptat spre ieșirea din piață, dar gândurile despre cum îmi va fura moștenirea îmi bântuiau mintea. Oare adevărul va ieși vreodată la iveală? Fiecare pas devenea mai greu, iar inima îmi bătea cu putere în piept.

Când am ieșit afară, aerul rece al serii m-a lovit ca o palmă, dar cumva, mă simțeam liber. Cu toate astea, când am privit înapoi, Diane continua să râdă, bucurându-se de suferința mea. Până la urmă, eu eram doar un orfan în ochii ei, un nimeni căruia putea să-i fure totul. Fiecare insultă, fiecare zâmbet fals îmi întărea dorința de a lupta. Oare cum îmi voi recupera moștenirea? Un orfan jalnic ce sunt, dar nu voi ceda.