„O să mă plătești când vei fi șeful”, obișnuia să spună ea — 30 de ani mai târziu, sosește o limuzină

PARTEA I

O limuzină neagră a oprit în fața vechii piețe din Forcalquier, atât de abrupt, că toate privirile s-au ațintit spre ea. Circus primeied micul oraș era plin de arome de brioșe calde și cafea, iar soarele de primăvară strălucea puternic. Lumea se aduna în jurul tarabelor colorate, dar nimeni nu mai părea interesat de nimic altceva decât de acest vehicul elegant, care părea să fi venit dintr-o altă lume.

Claudia, o femeie de 58 de ani, își adună sufletul, amintindu-și de vremurile când visurile ei păreau la fel de strălucitoare ca limuzina. „O să mă plătești când vei fi șeful”, obișnuia să spună ea, cu un zâmbet ușor ironizat, către colegul ei, Adrian. Era o glumă care circulase între ei timp de trei decenii, dintotdeauna luminând umbra unei competiții tăcute.

Adrian. Gândul acesta se zbătea în mintea ei, parcă ridicându-se razant din adâncul uitării. Cum ar fi arătat viața ei dacă el ar fi fost cu adevărat șef? Cu ochii pierduți, privi spre piață, rememorând cum l-a întâlnit pentru prima dată. Era un tânăr curajos, plin de idei, în vreme ce ea era o simplă asistentă, visând la un viitor mai bun. Iar el, cu zâmbetul lui șarmant, îi promisese o carieră strălucită.

Limuzina se deschise cu un „clic” sonor, iar din ea ieși o siluetă elegantă, îmbrăcată într-un costum scump. Claudia simți o fioroasă senzație de emoție. Deși timpul trecuse, ea încă mai putea simți vag ca, într-o altă viață, ea și Adrian ar fi putut fi împreună. Dar visurile ei avuseseră altă traiectorie.

În timp ce mulțimea murmura, ea își rostogi o mână pe părul ei cărunt, care odată strălucea de culoarea aurie a soarelui. Impulsiv, pășește spre limuzină, iar inima îi bătea mai repede. Oare era el? Oare revenea să își ține promisiunea? Oare, după atâtea împrejurări și întâmplări, el era cel care îi va plăti?

Se opri, ca o statuie, lăsându-se cuprinsă de emoții intense. Se gândea la anii care au trecut, la fiecare decizie care a dus-o pe un drum diferit față de cel pe care l-ar fi ales dacă Adrian ar fi fost lângă ea. Se adânci în amintiri, amintindu-și cum, în fiecare dimineață, își spunea că „va fi un zvâcnet de viață”. Dar cât de departe era visul….?

Când ușa limuzinei s-a închis din nou, Claudia simți un nod strâns în gât. A fost un moment critic în viața ei. „Te rog, lasă-mă să te revăd”, își spuse în gând. Dar, la fel ca și în trecut, fiecare pas pe care îl făcea părea să fie ascuns de o perdea invizibilă. Poate nu era timpul pentru reconectare, poate nu era timpul să fie șef, poate nu era vremea să-și realizeze visurile.

Cu toate acestea, un sentiment profund de nesiguranță a început să se instaleze în inima ei. Limuzina, acea mașină splendidă, părea să simbolizeze toate dorințele și neîmplinirile. Claudia se întoarse brusc către prietenele ei, care o priveau cu priviri curioase și întrebătoare.

• "Cine ești?" întrebă o voce din spate. Claudia se întoarse să vadă o tânără, înaltă, cu părul lung și bucle, se uita direct la ea cu curiozitate.

• "Eu… sunt cineva din trecut", răspunse Claudia, simțind cum vântul îi flutură ușor fusta.

Privind din nou spre limuzină, o emoție greu de descris năvăli peste ea. Oare iluzia trecutului avea să se transforme în realitate?…