— Ana, dacă scoți o vorbă, jur că va fi ultima, a șoptit el cu o voce veninoasă, înainte de a se îndrepta spre ușă.

A deschis doar pe jumătate, încercând să blocheze vederea spre hol cu corpul lui masiv. — Bună seara, domnilor polițiști. Este vreo problemă? Cred că este o greșeală, la noi este liniște, a spus el, mimând o politețe artificială care mi-a întors stomacul pe dos.

Dar poliția nu venise la o simplă sesizare de tulburare a liniștii publice. În spatele celor doi agenți în uniformă stătea tata. La cei 62 de ani ai săi, fost cadru militar, nu mai era bătrânul blând care îi aducea Dariei dulciuri. Fața lui era albă ca varul, iar ochii îi sclipeau de o furie controlată, dar distrugătoare. Nu a așteptat explicații. L-a împins pe Victor cu o forță incredibilă, trecând peste el ca o tornadă.

— Unde ești, Ana? a strigat tata, vocea lui umplând întregul apartament.

Când a intrat pe hol și m-a văzut pe podea, cu piciorul deformat și petele de sânge unde Victor îmi smulsese părul, un sunet gutural i-a scăpat din piept. Polițiștii l-au imobilizat imediat pe Victor, punându-l la pământ înainte ca acesta să schițeze vreun gest de apărare. Cătușele s-au strâns pe încheieturile lui cu un zgomot metalic, definitiv.

Tata s-a prăbușit în genunchi lângă mine. Mâinile lui mari, aspre, îmi mângâiau fruntea cu o delicatețe infinită. — Sunt aici, tată. Sunt aici, fetița mea. E gata. Nu te mai atinge niciodată.

Partea a III-a: Aliatul de la capătul firului

În timp ce medicii de pe ambulanță sosiți la fața locului îmi imobilizau piciorul într-o lățieră — fiecare mișcare provocându-mi valuri de leșin din cauza durerii — un agent a luat-o pe Daria în brațe. Fetița mea nu dăduse drumul păpușii. Își îngropase fața în gâtul polițistului, dar când a trecut pe lângă mine, a întins o mână mică.

— Mami, a mers jocul? A venit tataie? a întrebat ea cu o voce atât de subțire, încât a rupt inimile tuturor celor din cameră.

— Da, îngerașul meu. Jocul a mers perfect. Ești cea mai curajoasă fetiță din lume, i-am șoptit printre lacrimi.

La spitalul de urgență din Târgu Mureș, radiografiile au confirmat ce era mai puțin dureros: o fractură de tibie și peroneu care necesita operație de urgență și fixare cu tije metalice. Dar rănile de pe corp erau nimic pe lângă cele din suflet. În noaptea aceea, pe patul de spital, am dat prima mea declarație oficială în fața unui procuror. Nu am mai ascuns nimic. Am povestit despre ultimii doi ani, despre izolarea în care Victor mă ținea, despre cum îmi controlase banii, telefoanele și cum mă amenințase că, dacă plec, va folosi influența familiei lui pentru a spune că sunt o mamă iresponsabilă și îmi va lua copilul.

Dezvelirea adevărului a scos la iveală și secretul telefonului fix. Cu șase luni în urmă, după o bătaie care mă lăsase cu coastele fisurate, tata observase urmele, deși încercasem să le ascund. Fără să-l înfrunte direct pe Victor — știind că asta mi-ar fi adus mai mult suferință — tata acționase în umbră. El fusese cel care plătise în secret abonamentul pentru acea linie telefonică veche, reconectată prin subsolul blocului fără ca Victor să observe firul mascat în spatele pantofarului. Tot tata o învățase pe Daria numărul lui, transformând totul într-un „joc de urgență” pe care îl repetau de fiecare dată când Victor pleca în delegații.

Partea a IV-a: Ordinul de protecție și prăbușirea unui tiran

Victor a crezut că va scăpa ușor. Tatăl lui fusese un director respectat în oraș, iar el lucra într-o poziție bine plătită la o firmă de distribuție. În primele zile de arest, trimisese prin avocat mesaje de intimidare către tata, oferind sume mari de bani în schimbul retragerii plângerii sau schimbării declarației mele.