Când Victor m-a apucat de păr și m-a târât pe holul îngust al apartamentului nostru dintr-un cartier liniștit de la marginea Târgu Mureșului, am știut că de data asta era altfel. Nu mai era doar țipat. Nu mai era doar împins, uși trântite și farfurii sparte în chiuvetă. M-a izbit de perete atât de tare, încât tabloul vechi cu biserica din satul mamei a căzut pe jos și rama s-a crăpat. Înainte să apuc să mă sprijin, am auzit un trosnet surd în piciorul drept.

Durerea mi-a tăiat respirația. Am căzut pe podea, tremurând, cu obrazul lipit de gresia rece, în timp ce el urla că eu îl adusesem în starea asta, că eu îl provocasem, că totul era vina mea. Fetița noastră, Daria, avea doar patru ani. Stătea în pragul dormitorului, cu păpușa ei cu păr încâlcit strânsă la piept. Ochii îi erau mari, umezi, dar nu plângea. Învățase deja că dacă Victor o vede plângând, se înfurie și mai tare. Și asta m-a durut mai mult decât piciorul.

Așa că am făcut singurul lucru pe care îl mai puteam face. Cu toată puterea care îmi rămăsese, am bătut de două ori cu degetele în podea. Semnalul nostru secret. Cel pe care îl exersasem ca pe un joc, în zilele când Victor era la muncă și eu încercam să nu mă gândesc că, într-o zi, jocul acela ne-ar putea salva viața.

Daria s-a uitat la mâna mea. A înțeles. „Sună-l pe tataie”, am șoptit. „Numărul secret.” Victor a râs, convins că începusem să delirez: „Vorbești cu gresia acum? Bravo, Ana. Ai luat-o razna de tot.” A intrat în bucătărie, trântind dulapurile, căutând probabil alt motiv să se întoarcă mai furios decât plecase.

Daria s-a mișcar fără zgomot. Pe hol, lângă pantofar, era telefonul vechi cu fir. Victor nu-l folosea niciodată. Spunea că e inutil, că doar bătrânii mai țin așa ceva în casă. Nu știa că eu îl lăsasem acolo pentru ea. Degetele ei mici tremurau când a format numărul pe care îl învățase pe de rost. Tata a răspuns după două apeluri. Daria a spus exact cuvintele pe care le repetasem împreună, într-o după-amiază în care eu tremuram mai tare decât ea: „Tataie, cred că mami moare.”

Am rămas pe podea, amețită, cu piciorul răsucit într-un unghi care nu avea cum să fie firesc. Timpul se întindea greu, dureros, ca o pătură udă apăsată peste față. Apoi l-am auzit pe Victor întorcându-se. Pașii lui s-au apropiat încet. Umbra lui a căzut peste mine. S-a aplecat, m-a prins de bărbie și mi-a strâns fața între degete: „Dacă ai spus ceva cuiva, nu-ți mai vezi copilul niciodată. Ai înțeles?” Nu puteam să răspund. Nu aveam aer. Daria stătea lipită de peretele de pe hol, cu receptorul în mână, prea speriată ca să-l pună la loc.

Atunci, de undeva din stradă, s-a auzit o sirenă. Întâi slab. Apoi tot mai aproape. Victor a încremenit. Pentru prima dată în seara aceea, i-am văzut frica pe față. Nu vinovăție. Frică. Sunetul sirenei a crescut, a intrat printre blocuri, s-a izbit de ferestrele închise și de pereții subțiri ai apartamentului nostru. Apoi pumnii au început să lovească în ușă. Tare. Repede. „Poliția! Deschideți!” Am închis ochii și m-am rugat ca ajutorul să ajungă înainte ca Victor să hotărască ce să facă mai departe.

Partea a II-a: Dincolo de ușa zăvorâtă

Victor s-a retras un pas în spate, privind buimac ba spre mine, ba spre ușa grea de la intrare care vibra sub loviturile polițiștilor. Adrenalina care îl făcuse să se simtă invincibil cu câteva minute în urmă părea să se evaporeze, lăsând în loc panica unui om prins în capcană. A încercat să-și îndrepte cămașa și să-și treacă mâna prin păr, o încercare patetică de a-și recăpăta controlul.