Au suportat luni întregi să o vadă îngenuncheată în noroi, lovită și umilită… dar în noaptea când primul fugar a dispărut, nimeni din sat nu bănuia că bătrâna pe care o numeau „slaba…"

Noaptea era întunecată și rece, iar vântul plimbă fire de ploaie pe străzile înguste ale satului. Lumânările din feronerie pâlpâiau, aducând o atmosferă misterioasă, iar umbrele dansau pe pereții din lemn ai caselor vechi. La marginea satului, într-o căsuță modestă, trăia bătrâna ce era cunoscută de toți localnicii ca „slaba”. Au suportat luni întregi să o vadă îngenuncheată în noroi, lovită și umilită… Cu fiecare săptămână care trecea, ea devenea o umbră din ce în ce mai transparentă, o poetă a dolorii care trăia în tăcerea unui colț uitat.

Maria, fata bătrânei, plecase de acasă cu mulți ani în urmă, lăsându-i mamei sale o inimă frântă și o căsuță plină de amintiri. Când se întorcea din sat, pe cărarea bătută care răsuna sub pașii ei, inima îi era greu ca un bolovan. De fiecare dată când ajungea acasă, o găsea pe mama ei, la fel de fragilă, cu ochii pierduți în visuri uitate, rătăcită printre amintiri.

“De ce trebuie să suferi așa, mamă?” o întreba Maria, cu lacrimi în ochi. “De ce nu pleci? De ce nu te lupți?”

Dar răspunsurile nu veniseră. Bătrâna își apleca capul, lăsându-se acoperită de tăcerea densă cum e cea a nopții. Maria își dorea să-și ia mama de mână și să o ducă departe, într-un loc în care zâmbetele să nu mai fie doar o amintire intensă, dar fiecare încercare se lovea de doi ochi obosiți și dăruiți în umilință.

Tot mai mulți localnici își întorceau fețele de la bătrână. Se făcea că „slaba” era o povară pe umerii satului, iar povestea ei devenise un subiect de bârfă, o legendă tristă care trebuie evitată. Zilele mergeau înainte, iar umbra bătrânei se făcea tot mai întunecată. Asta până într-o noapte, când, după luni întregi de suferință, un fugar dispăru fără urmă.