Au râs de fiul meu ani întregi din cauza mohawkului roz. Dar într-o noapte rece…

În întunericul unui oraș agitat, unde luminile se împleteau cu umbrele, Jax se plimba pe străzile pustii. Ai săi șaisprezece ani erau plini de curaj, dar și de temeri. Mohawkul său roz, strident și rebel, era motivul pentru care toți colegii săi îl priveau chiuitor și râzând, an de an. Purtând jachete de piele cu un aer badass, se simțea adesea ca un outsider, dar mai ales, un artist cu o poveste de spus.

În fiecare dimineață, Jax își privea cu determinare reflexia în oglindă, dar gândurile despre ce va crede lumea despre el îi încărcau inima cu neliniști. Cum poate să fie atât de greu să fii doar tu însuți? Moartea banalității îl îngrozea, dar înăuntrul lui ardea o flacără de originalitate.

Pe măsură ce se apropia de parc, sunetele orașului păreau să se estompeze, lăsând loc unei tăceri apăsătoare. Aerul răcoros se împleticea cu mirosul proaspăt al ierbii umede. Dar, sub această liniște, Jax căuta ceva ce nimeni altcineva nu observase. Poate un loc unde să se refugieze de glumele nesfârșite. Poate un indiciu de acceptare.

Pe când mergea, un freamăt deosebit îi atrase atenția. Se opri brusc, ascultând. Un glas timid se făcea auzit. „Ești diferit, Jax”, spunea o voce delicată, care izbucnea dintr-un umbra de sub o bancă. „Dar nu te lasă să te afecteze.”

Jax se întoarse spre sursa vocii. Pe vreme rece și întunecată, sub lumina palidă a unui felinar, stătea o fetiță. Părul ei era alb, iar ochii, ca niște lacuri limpezi, străluceau în întuneric.

„Cine ești?” întrebă el, curiozitatea îi acapara mintea.

„Mă cheamă Mia. Știu cum te simți. Și eu sunt diferită.” Răspunsul ei venea cu o sinceritate care îl întrista, dar îl și fascina.

Deodată, un zgomot ascuțit îi întrerupe discuția. Dintr-o dată, o mașină trecă cu viteză, iar Miei îi fu furata atenția. Jax își întoarse privirea spre parc, și atunci, ceva strălucitor pe covorul de frunze umede îi atrase atenția.

Se aplecă. Era un mic pandantiv sculptat, ce părea să aibă o poveste proprie.

„Ce-ai găsit?” întrebă Mia, cu curiozitate.

„Nu știu… dar am impresia că e mai mult decât pare.” Jax îi răspunse, simțind o energie inexplicabilă legată de obiectul din mâna lui.

„Poate ar trebui să-l păstrezi.” răspunse Mia, dar un val de îngrijorare se lipi de tonul ei.

Jax îl băgă în buzunar și, pentru prima dată în mult timp, simți că, poate, noaptea aceasta ar putea aduce ceva bun.

Dar întunericul părea mai adânc decât se aștepta, iar umbra Miei dispărea, lăsând un gol uriaș în inima lui.