Part 2

Așezată pe piatra ei, Mara s-a luptat cu valurile unui sentiment confluent. Pe de-o parte, voia să își strige iubirea și să-și deschidă inima, dar pe de altă parte, îi era frică de reacția lui. Viziunea acelei priviri reci o îngheța. „Andrei, eu sunt Mara. Te-am așteptat toate aceste zile… toate aceste decenii”, a spus ea tremurând, între cuvinte.

El părea confuz și derutat, iar fiecare cuvânt pronunțat de ea părea să-l lovească ca un fulger. „Mara? Nu pot să cred… La naiba! Credeam că ești moartă. Timpul a fost amăgit cu multe experimente, iar amintirile sunt acum un amestec de visuri și dorințe pierdute.” Lacrimile au început să-i curgă pe obrazi. Andrei a întors privirea, lăsându-se cuprins de întrebări și neliniște.

„Nu! Nu te înțeleg. Ce s-a întâmplat?” Îngrijorarea ei se adâncea, dublată de neputință. Oare de ce nu își aducea aminte de ea? Ce l-a făcut să devină atât de distant?

„Am fost capturat”, a răspuns el, căutând explicații printre amintiri. „Am fost dus în rândurile lor și am fost nevoit să uit…” finaliză el cu o voce înecată de durere. „Am vrut să mă întorc, dar… am uitat multe. Am fost întrebat de prea multeori despre tine, însă toate răspunsurile s-au pierdut în haosul acelei perioade.”

Timpul scurs nu adusese doar amintiri, ci și rănile care se aprofundaseră, făcându-i pe amândoi să se întrebe despre drumul lor. Mara își întindea mâinile, dorind să-l aducă aproape, să-i facă să simtă că iubirea ei era adevărată, dar un val de tristețe o învăluia.

Dintr-o dată, medalionul a început să lumineze într-un mod și mai intens, ca și cum ar fi simțit emoția. Andrei a privit medalionul, uimirea ciocnindu-se cu neîncrederea. „De ce strălucește așa?” întreabă el, privindu-l ca pe o relicvă sacră. Eram la un pas de a descoperi ceea ce ascundea.

„Se spune că acest medalion are puteri magice, că aduce înapoi amintirile pierdute”, a explicat Mara, cu speranța vibrând în glas. „Poate că-ți va aduce aminte de mine, de dragostea noastră.” Inima ei bătea frenetic, iar ochii erau plini de lacrimi. Se aflau în fața unei uși deschise, dar ce se ascundea dincolo de ea?

Andrei a atins medalionul cu degetele tremurânde. O căldură suavă s-a răspândit prin brațele sale, iar apoi ochii săi s-au transformat, săpând adânc într-o mare de amintiri. Își amintea glumele pe care le împărtășiseră, plimbările sub clar de lună, promisiunile făcute și timpul petrecut împreună. Dar și amintirile dureroase au apărut, când ochii lui s-au umplut de tristețe. „Mara… te-am pierdut. Am vrut să te protejez, dar am sfârșit prin a te abandona.”

Fiecare cuvânt rostit de el era ca un ghimpe în inima ei. „Nu m-ai abandonat! Te-am așteptat și te voi aștepta mereu. Uita-te la mine! Te iubesc! Timpul a fost necruțător, dar iubirea noastră a fost mereu vie. Poate că acest medalion ne va aduce înapoi tot ce am pierdut.”

În acel moment, un tunet puternic a răsunat în depărtare, iar nori negri s-au strâns pe cer. Aventura pe care o trăiseră părea să ia o turnură dramatică. Întunecimea și furtuna păreau că se uneau, la fel ca și soarta lor. În timp ce vântul comenționa să se dezlănțuie, omenirea lor era pe punctul de a fi testată.

„Hai să plecăm!” a strigat el. „Nu vrem să fim prinși în furtună!” Dar înainte ca Martha să se poată mișca, o rafală puternică de vânt a suflat ce a răsturnat medalionul, iar el a căzut cu un zgomot metalic în pământ.

Mara s-a agitat, căutându-l în bezna nimicitoare a deșertului. „Medalionul!” a strigat ea, dar era prea târziu. Furtuna se abătea cu putere asupra lor, iar gândurile ei se agitau. Aici, în inima acestui iad al deșertului, ce va face Mara pentru a-și salva iubirea?